Mult zgomot pentru nimic! a.k.a. ziua a 5-a

Şi astăzi a avut loc ultimul recital din concurs: „Hitler in Love” scris şi interpretat de Dumitru Acriş de la Teatrul „Tony Buleandra” din Târgovişte.

M-a captivat începutul... sala plină de fum, muzica sinistră, luminile difuze... sinistru! nu alta. Apare o siluetă, lumina devine mai puternică arătându-ni-l pe Hitler-ul nostru. Un monstru grotesc ce avea crampe abdominale, scuipând haotic tot ce băga în gură. Ca scenă de început, foarte impresionant; parcă te pregătea de un spectacol imens, grandios, fără cusur... dar, ca şi femeile, a stricat totul când a deschis gura şi a început să vorbească. O voce insuportabilă de ascultat timp de o oră.

Scenografia, decorul, efectele speciale, luminile, coloana sonoră, toate impecabile, dar el... el! Ce căuta acolo?! Chiar nu am putut aprecia efortul său actoricesc, totul mult prea exagerat, mult prea fals. Recunosc, nu a fost un eşec total, a avut câteva momente în care l-am crezut, în care am simţit că el e Hitler (oare e grav că era exact partea în care urla lozinci anti-semite?)

Clar nu a fost un spectacol pentru oameni ce sufereau de epilepsie, dar nici pentru oameni care au o morală ridicată; un dans de cabaret mult prea obscen, prea mult "că**t", o viziune mult prea pervertită şi exagerată.

Cam atât, la Coca Bloos n-am fost că n-am bani de preţurile de la Café du Théâtre. Mâine va fi premierea la concursul One-Man-Show, ne vom da şi noi premiul special „Ştefan Iordache”. Revin mâine.

Odă pentru Isoscel

Aşa e, copii, tocmai am fost martora recitalului extraordinar al d-nei Tamara Buciuceanu-Botez. Tot eu îl scriu, astfel ispăşindu-mi pedeapsa de a nu fi prezentă ieri.

Recunosc cu mâna pe inimă şi cu lacrimi în ochi de la răceală că mă aşteptam la mai mult. Recitalul a fost alcătuit din diverse momente din cariera ei. A fost umor, a fost emoţie, a fost plictiseală... am avut de toate. Artista modernistă din mine s-ar putea să strâmbe nasul mai mult şi să nu aprecieze arta teatrală clasică (deşi mă îndoiesc da' vreau să mă scot în faţa Dedeei care a fost foarte mulţumită).

Actriţa a reuşit să se facă plăcută prin non-conformismul şi energia ei. În faţa acestor calităţi a trebuit să ne dăm jos pălăriile, glugile, căciulile, perucile şi ce mai aveam, mai ales pentru că anul acesta va împlini 80 de ani de existenţă. După atâta timp, tot a reuşit să smulgă un val de aplauze ce au răsunat din toată sala plină ochi. Tamara e genul de om care ne-ar trimite pe toţi dracului pe faţă şi noi am aplauda în continuare.

Voi încheia ca curu' (scuzaţi sfertul de cacofonie) deoarece chiar nu e nimic de transmis, recitalul fiind ceva nedefinit.

Floricele pe câmpii, pi**a mă-sii de europeni! - ziua 5

Iată că sosi şi penultima zi din această gală care s-a complicat cu recitaluri de excepţie. Ceea ce e bine pentru teatru. Nu şi pentru minţile noastre, însă.

Începem prin a aduna Flori pentru Algernon, o adaptare monologistică după romanul cu acelaşi nume scris de Daniel Keyes şi interpretat cu o acurateţe magnifică de către Elena-Iulia Colan.

Aş vrea să încep în maniera mea proprie cu critici din-alea acide şi angoasante, numai că aici chiar nu se întrezăreşte niciuna. M-aş lua de personajul 'ăl normal pentru că a avut mici scăpări, doar că nu a avut. M-aş lua de decor dar n-am de ce. M-aş lua de lumini dar au fost alese bine şi nu au deranjat ochii nimănui. Totuşi, refuz să cred că a fost perfect. Nu, de astă dată n-a lipsit nimic. Am fost impresionată. Da' vreau să mă prefac greu de cucerit.

Cred că a fost un avantaj faptul că a ales să joace o temă atât de... delicată (adică rolul de retardat mintal). A avut o cale mai facilă în a emoţiona publicul. Deşi dacă nu-şi juca rolurile bine şi nu le delimita, nu cred că reuşea. Încă un avantaj important: transmiterea mesajului. Toţi am înţeles, toţi am bocit ca nişte muieri, toţi am aplaudat frenetic la final.

Îmi rămâne doar s-o felicit pentru toată munca şi, dacă nu fuse muncă, pentru talent.


Ieşim din sfera telenovelistică pe care am creat-o neintenţionat şi intrăm în peştera injuriilor. Ne întâlnim cu Yuko Fujisawa care ne urează un bine-meritat Fuck you, EU.ro.PA! Fiind români, ne vom simţi oleacă şi vom răspunde sfioşi: şi ţie, tanti!

Pentru că a ales comunismul. Pentru că nu ştie decât din cărţi ce presupune acest regim. Pentru că nu i-a simţit niciodată efectele. Pentru că i-am văzut spatele mai mult decât faţa. Şi pentru că mi-a amintit de japonezii ăia din filmele cu mafioţi şi cazinouri care vorbeau între ei de parcă se certau.

Textul e foarte bun. Jucat în română e şi mai bun. Textul în sine e dramatic. Ea a jucat comedie. (Publicul: Profanare, profanare!)
Subtitrările au mers bine... ceea ce constituie un plus. Şi sfoara din mijlocul scenei m-a dus cu gândul la un număr de striptease... ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze. Tipul de la chitară s-a mulat destul de bine cu monologul deşi în unele momente o acoperea.
Şi animeurile alea penibile din background... nu! Ştiu că face parte din cultura voastră, dar deja ne sunt băgate pe gât de adolescenţii frustraţi (pentru reclamaţii, ştiţi unde mă găsiţi).

Am primit nişte fluturaşi înainte de a intra în sală despre cast-ul piesei. Erau foarte lipicioşi. Probabil asta mi-a afectat gândirea-mi obiectivă.

Ai! Ai! Ai!

Spectacolul extraordinar (nu am nicio reţinere să folosesc acest cuvânt de această dată) „Actorul”, susţinut de Mihai Mălaimare m-a lăsat mască. Dacă până acum toate spectacolele pot fi considerate One-Man-Shows, ar fi injust să ignorăm contribuţia lui Mircea Tiberian, care a asigurat coloana sonoră a spectacolului cu multă măiestrie la clape. De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea nici textul lui Mircea Dinescu, care, deşi înrădăcinat în societatea română din perioada comunistă, are o însemnătate la fel de puternică şi în zilele noastre, la 20 de ani de la ultima interpretare a sa.

Într-adevăr, d-l Mălaimare a dus tot greul show-ului, oferind publicului o gamă largă de numere: pantomimă, giumbuşlucuri şi chiar şi puţin tap-dance. Relaţia strânsă între mim sau clovn şi colegul său de la clape au oferit momente pline de magie.

M-a uimit totuşi lipsa publicului, prezenţa fiind mai redusă faţă de cea de la spectacolul d-lui Mazilu (merita mai mult ăsta, părerea mea). Dar, publicul prezent a gustat fiecare glumă, a aplaudat fiecare prestaţie şi a trăit alături de protagonist drama de a fi actor.

Bis-ul a încoronat un spectacol memorabil, actorul mulţumind mentorilor săi şi oferind un nou număr de pantomimă care descria evoluţia vieţii unui om.

Nu mai am cuvinte de adulare şi e târziu aşa că mă voi rezuma la atât pentru seara aceasta.

Răzmeriţa sexului slab a.k.a ziua a 4-a

După cum se vede în orar, ieri nu au fost recitaluri, aşa că am luat şi noi o mică pauză. Astăzi însă, concursul One-Man-Show a revenit (vă voi povesti eu ce şi cum, Diana fiind incapacitată de o răceală năpraznică).

Primul spectacol, „Avem toate aceeaşi poveste”, a fost susţinut de către Olga Török de la Teatrul German de Stat – Timişoara. Decorul m-a intrigat de cum am pătruns în Sala Studio: podeaua marcată de desene puerile în cretă colorată, o portieră de Trabant (cred) pictată în stilul anilor ’60, un cerc de metal cu multe păpuşi din sârmă agăţate de el şi un măr suspendat de tavan. Neo-modernist, nu glumă.

După cum mă aşteptam, recitalul a fost în germană… partea proastă e că nu am avut nici subtitrări, iar căştile menite să traducă erau rezervate doar juriului şi altora mai sus-puşi. Noroc de fluturaşul primit la intrare care avea un sinopsis cât de cât detaliat. Abordarea tinerei actriţe a fost ca şi decorul, neo-modernistă; încorporând în prestaţie diferite forme de dans pentru a exemplifica stări profunde şi de asemenea o utilizare inedită a decorului şi a recuzitei (portiera de Trabant devenind un pat de ginecolog, iar cercul de metal cu papuşile de sârmă devenind un fel de jucărie ce se atârnă deasupra pătuţului unui bebeluş).

A fost un spectacol interesant, am mai prins pe ici, pe colo câte o înjurătură (că, deh! asta înveţi prima oară la o limbă nouă). Apreciez efortul şi ingeniozitatea actriţei, însă nu a fost pe gustul meu şi faptul că nu am înţeles nimic a pus cireaşa pe tort.

Al doilea spectacol mi-a cam rănit orgoliul masculin, ce-i drept, nu m-am putut revolta; replicile actriţei Mihaela Teleoacă, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, fiind dureroase, dar adevărate. Textul “Fitness”, scris de un bărbat (Jacques de Decker), prezintă un manifest, cu tentă feministă, ce pune la zid toate concepţiile misogine din societatea de azi.

În opinia mea, ceea ce a atras cel mai mult la acest recital a fost contactul excepţional cu publicul; protagonista coborând până în mijlocul sălii, ajustând, pe cât posibil, textul pe fiecare spectator cu care interacţiona.

Prestaţia ce a durat o oră a ridicat publicul în picioare; primul recital din concurs care a reuşit această performanţă. M-am făcut mic în scaunul meu, alături de Mişu, aflându-ne într-o mare de femei profund atinse de interpretare. Cu noroc, niciun bărbat nu a fost rănit în urma spectacolului.

Concurenţa devine acerbă, lupta pentru premiu capătă amploare, iar noi sperăm să avem parte de spectacole şi mai bune. Pentru noi recenzii ale concursului, ne auzim mâine...

Joc de glezne

Se continuă lista de spectacole extraordinare, de astă dată, cu un spectacol de dans contemporan. Datorită naturii acestui spectacol, am decis să predau „ştafeta” Dedeei, ea putând aprecia mai bine o astfel de manifestare (eu sunt mai reţinut când e vorba de dans). Deci, uraţi-i bun venit şi nu fiţi răi:

Şi iată că veni ziua mult aşteptată, cel puţin pentru mine, ziua în care dansatorul şi coregraful, Răzvan Mazilu, a susţinut un nou „recital” pe scena Teatrului Bacovia. Din păcate, a insistat să ne introducă în atmosfera show-ului printr-un mic-mare discurs (nu înţeleg de ce a făcut asta la început), în care nu a uitat să menţioneze afurisita criză financiară care ne bântuie.

După mulţumirile de rigoare, să ne bucurăm, deci, de spectacol! Ne-au fost prezentate fragmente din diverse spectacole susţinute de acesta de-a lungul carierei sale. A dat startul cu melodia „What a wonderful world”, încercând să exprime prin dans că aşa e; a smuls cu siguranţă un zâmbet fiecăruia cu numărul de cabaret (a se menţiona aplauzele frenetice din partea publicului feminin, că deh, ne place!). A urmat povestea unui tânăr ce şi-a pierdut fiinţa iubită, personificându-se cu aceasta. Apoi dramatismul în paşi de dans continuă cu un fragment din „Richard al III-lea”, după opera lui W. Shakespeare.

Plăcut a fost faptul că a introdus în momentul său artistic şi tinerele talentate de la secţia de coregrafie a Liceului „George Apostu” - Bacău, încântându-ne cu graţia atât de specifică balerinelor. Le urăm felicitări şi le dorim mult succes; îmi doresc să văd un viitor în dans, în diversele lui forme.

Plutind prin văzduh, a reuşit el să ne capteze atenţia; că am venit din curiozitate sau din pură plăcere, spectacolul a meritat. Recunosc, mă aşteptam la ceva mai mult... încă un număr de cabaret, se poate?

Cum îngheaţă găinile a.k.a. a doua zi

Deoarece menirea mea pe lume nu include şi o conexiune "internautică" constantă, am întârziat prezentarea luminii de la capătul tunelului.

Cel care ne-a trezit din hibernarea intelectuală se numeşte Ivan Vidosavljevic, oferindu-ne o reprezentaţie aproape excelentă a Jurnalului unui nebun de N.V. Gogol.

Fiind sârb şi neştiind româneşte... vă daţi seama. Subtitrările au mers imbecil de prost aşa că nicio şansă ca mesajul să fie transmis cum trebuie, însă am avut o oarecare idee despre ce este vorba.

Mi s-a părut comodă alegerea rolului de nebun pentru că îţi permite cam orice. Nea' Ivan, totuşi, s-a sfiit să exagereze şi şi-a cântărit gesturile şi mimica atât cât i-a permis defecţiunea mintală a personajului. Ar trebui precizate câteva momente geniale din timpul spectacolului pe care nu le voi povesti (intrarea a fost liberă; trebuia să veniţi), dar care dovedesc perseverenţa şi capacitatea de concentrare a actorului.

Oricât de mult mi-a plăcut jocul lui actoricesc, sunt nevoită de al meu orgoliu să recunosc că ceva a lipsit aici. Ori a fost în unele momente prea încordat, ori alergarea lui în cercuri a fost prea studiată, ori ochii lui nu au arătat suficientă disperare... ceva care putea să-i întregească recitalul nu a fost acolo. Oricum noi îl felicităm şi îi dorim succes în noua lui carieră de stripper.

Trebuie menţionat că d-l Marius Donkin, ce urma să pună în scenă "Camera obscură" de Nina Mazur, s-a retras. Un sentiment ciudat ne-a cuprins: vroiam să mai vedem un spectacol, dar am apreciat ocazia de a putea merge la o bere.

Big in Japan (I know, I know... so unoriginal!)

Bun, acum că Diana a prezentat primii doi participanţi ai concursului, eu am decis să îl menţionez pe d-l Morio Kazama (ştiu, am zis că vom face recenzii doar la spectacolele din concurs, dar omul ăsta mic şi ager ca un ninja merită!).

El a susţinut primul spectacol extraordinar (mă seacă acest cuvânt): Karaoke Man. O tragicomedie despre un japonez tipic, cu un hobby tipic: karaoke-ul! Bineînţeles, e un om modern, are o nevastă cicălitoare, nişte copii care-l storc de bani, o amantă ce vrea să îl aibă doar pentru ea, o slujbă pe care o urăşte şi un şef pe lângă care se gudură precum un purceluş la ţâţa scroafei (grafic, nu?). Nu-s cel mai mare fan al cântatului, mai ales când cel ce cântă este mai mult sau mai puţin afon, dar el a reuşit să îmi distragă atenţia de la durerea de urechi prin delectarea ochilor: schimonoseli, gesturi grave, toate perfect mulate pe cântece. Karaokele era modul său de a se scoate din diversele situaţii şi singura posibilitate de a salva o viaţă, de altfel, ratată.

Omul a reuşit să menţină interesul timp de o oră, povestea nu era cine ştie ce, dar dialogurile imaginare cu persoane inexistente şi jocul său actoricesc au demonstrat că este un actor desăvârşit.

Decorul a fost simplu şi extrem de eficace, nicio piesă inutilă; un paravan imens cu un sistem de perdele prin care fundalul putea fi schimbat uşor şi patru băieţi îmbrăcaţi în negru care să schimbe când masa, când canapeaua, când banca. Aproape fiecare schimbare de decor a fost însoţită de un cântec tradiţional cântat cu mare patos. Fundalul avea şi un loc special pentru afişarea subtitrărilor (s-a stricat la un moment dat, dar au reuşit să-l rezolve înainte să ne pierdem concentrarea).

Per total, un spectacol al naibii de reuşit. Am fost plăcut impresionat şi sper ca restul spectacolelor să fie cel puţin la fel de interesante.

Pe mâine!