Odă pentru Isoscel

Aşa e, copii, tocmai am fost martora recitalului extraordinar al d-nei Tamara Buciuceanu-Botez. Tot eu îl scriu, astfel ispăşindu-mi pedeapsa de a nu fi prezentă ieri.

Recunosc cu mâna pe inimă şi cu lacrimi în ochi de la răceală că mă aşteptam la mai mult. Recitalul a fost alcătuit din diverse momente din cariera ei. A fost umor, a fost emoţie, a fost plictiseală... am avut de toate. Artista modernistă din mine s-ar putea să strâmbe nasul mai mult şi să nu aprecieze arta teatrală clasică (deşi mă îndoiesc da' vreau să mă scot în faţa Dedeei care a fost foarte mulţumită).

Actriţa a reuşit să se facă plăcută prin non-conformismul şi energia ei. În faţa acestor calităţi a trebuit să ne dăm jos pălăriile, glugile, căciulile, perucile şi ce mai aveam, mai ales pentru că anul acesta va împlini 80 de ani de existenţă. După atâta timp, tot a reuşit să smulgă un val de aplauze ce au răsunat din toată sala plină ochi. Tamara e genul de om care ne-ar trimite pe toţi dracului pe faţă şi noi am aplauda în continuare.

Voi încheia ca curu' (scuzaţi sfertul de cacofonie) deoarece chiar nu e nimic de transmis, recitalul fiind ceva nedefinit.