Big in Japan (I know, I know... so unoriginal!)

Bun, acum că Diana a prezentat primii doi participanţi ai concursului, eu am decis să îl menţionez pe d-l Morio Kazama (ştiu, am zis că vom face recenzii doar la spectacolele din concurs, dar omul ăsta mic şi ager ca un ninja merită!).

El a susţinut primul spectacol extraordinar (mă seacă acest cuvânt): Karaoke Man. O tragicomedie despre un japonez tipic, cu un hobby tipic: karaoke-ul! Bineînţeles, e un om modern, are o nevastă cicălitoare, nişte copii care-l storc de bani, o amantă ce vrea să îl aibă doar pentru ea, o slujbă pe care o urăşte şi un şef pe lângă care se gudură precum un purceluş la ţâţa scroafei (grafic, nu?). Nu-s cel mai mare fan al cântatului, mai ales când cel ce cântă este mai mult sau mai puţin afon, dar el a reuşit să îmi distragă atenţia de la durerea de urechi prin delectarea ochilor: schimonoseli, gesturi grave, toate perfect mulate pe cântece. Karaokele era modul său de a se scoate din diversele situaţii şi singura posibilitate de a salva o viaţă, de altfel, ratată.

Omul a reuşit să menţină interesul timp de o oră, povestea nu era cine ştie ce, dar dialogurile imaginare cu persoane inexistente şi jocul său actoricesc au demonstrat că este un actor desăvârşit.

Decorul a fost simplu şi extrem de eficace, nicio piesă inutilă; un paravan imens cu un sistem de perdele prin care fundalul putea fi schimbat uşor şi patru băieţi îmbrăcaţi în negru care să schimbe când masa, când canapeaua, când banca. Aproape fiecare schimbare de decor a fost însoţită de un cântec tradiţional cântat cu mare patos. Fundalul avea şi un loc special pentru afişarea subtitrărilor (s-a stricat la un moment dat, dar au reuşit să-l rezolve înainte să ne pierdem concentrarea).

Per total, un spectacol al naibii de reuşit. Am fost plăcut impresionat şi sper ca restul spectacolelor să fie cel puţin la fel de interesante.

Pe mâine!