Înapoi la treabă...

Gata şi vacanţa, ghiftuiţi şi mahmuri ne reîntoarcem la treabă. Toată lumea a terminat cu vizitele rurale, deci suntem din nou în efectiv complet.

Pe lângă treaba cu festivalul „Gala STAR”, am făcut şi filmarea cerută la festivalul „George Constantin” din Bucureşti. Vom reface piesa „Caii la fereastră”, dar cu o distribuţie, în mare, schimbată; fiind deja obişnuiţi cu piesa am reuşit să filmăm repede şi am mai rezolvat o problemă. În rest, am mai făcut nişte workshp-uri pentru oamenii noi şi ieşiri cât cuprinde.

Chiar dacă nu am fost la T4T ca trupă, Noe şi Gabi s-au infiltrat dibace şi au stat vreo câteva zile prin Timişoara. Din spusele lor, dar şi ale altor participanţi, ediţia de anul acesta nu a strălucit deloc. Multe probleme organizatorice şi o atmosferă cam segregaţionistă; singurul lucru bun, se pare, au fost trainer-ii, care au ajutat trupele din greu. Alte lucruri nu mai am ce adăuga aici, neluând parte direct la evenimente.

De acum aşteptăm confirmări şi invitaţii de la următoarele festivaluri şi ne punem pe muncă să pregătim piesele pentru Suceava şi Bucureşti.

Vă mai ţin la curent.

Toate burţile sus!

În ultima zi a galei am avut parte şi de un recital extraordinar în stilul Alexandru Arşinel cu crize îngrijorătoare de râs şi foarte multă muzică.

A început cu câteva monologuri hilare ce ne-au gâdilat glandele lacrimare şi ne-a periclitat cardiovasculatura. Apoi a început să cânte. Şi a tot cântat... şi a tot cântat... până la final. Mie mi s-a părut simpatic (a fost şi jazz deci am suportat cu succes). Numai că anumite madame trecute cu mult de vârsta a doua, au început şi ele să cânte şi să bată frenetic din palme. Cu ce rost, doamnelor? V-au fost lăudate competenţele vocale? Nu? Şi vă mai întrebaţi de ce?

Drept chestii de umplutură voi adăuga talentul lui de comediant, mimica inconfundabilă şi prezenţa de spirit care ne-a relaxat şi ne-a invitat să ne simţim bine.

Drum roll, please!

Şi veni şi premierea...

Cum era de aşteptat, Elena-Iulia Colan şi Ivan Vidosavljevic au curăţat tot luând premiul “Cea mai bună interpretare One-Woman-Show”, respectiv “One-Man-Show”. Pe drept, după a mea părere onestă; şi noi (adică juriul de elevi) le-am oferit amândurora premiul special “Ştefan Iordache”. Premiul “Cel mai bun spectacol” a fost oferit Mihaelei Teleoacă pentru recitalul intitulat “Fitness”.

Ceremonia de premiere a fost lungă şi, evident, plină de discursuri, care mai de care nelalocul lor, mici glumiţe din partea prezentatorilor, aplauze, flori şi un moment incomod personal de prezentare şi decernare a premiului.

Ar mai fi menţionabil focul de artificii; mirific şi lung (probabil au prins multă contrabandă iarna asta cei de la Poliţia Primăriei).

Nu o mai lungesc, că n-are sens.

Mult zgomot pentru nimic! a.k.a. ziua a 5-a

Şi astăzi a avut loc ultimul recital din concurs: „Hitler in Love” scris şi interpretat de Dumitru Acriş de la Teatrul „Tony Buleandra” din Târgovişte.

M-a captivat începutul... sala plină de fum, muzica sinistră, luminile difuze... sinistru! nu alta. Apare o siluetă, lumina devine mai puternică arătându-ni-l pe Hitler-ul nostru. Un monstru grotesc ce avea crampe abdominale, scuipând haotic tot ce băga în gură. Ca scenă de început, foarte impresionant; parcă te pregătea de un spectacol imens, grandios, fără cusur... dar, ca şi femeile, a stricat totul când a deschis gura şi a început să vorbească. O voce insuportabilă de ascultat timp de o oră.

Scenografia, decorul, efectele speciale, luminile, coloana sonoră, toate impecabile, dar el... el! Ce căuta acolo?! Chiar nu am putut aprecia efortul său actoricesc, totul mult prea exagerat, mult prea fals. Recunosc, nu a fost un eşec total, a avut câteva momente în care l-am crezut, în care am simţit că el e Hitler (oare e grav că era exact partea în care urla lozinci anti-semite?)

Clar nu a fost un spectacol pentru oameni ce sufereau de epilepsie, dar nici pentru oameni care au o morală ridicată; un dans de cabaret mult prea obscen, prea mult "că**t", o viziune mult prea pervertită şi exagerată.

Cam atât, la Coca Bloos n-am fost că n-am bani de preţurile de la Café du Théâtre. Mâine va fi premierea la concursul One-Man-Show, ne vom da şi noi premiul special „Ştefan Iordache”. Revin mâine.

Odă pentru Isoscel

Aşa e, copii, tocmai am fost martora recitalului extraordinar al d-nei Tamara Buciuceanu-Botez. Tot eu îl scriu, astfel ispăşindu-mi pedeapsa de a nu fi prezentă ieri.

Recunosc cu mâna pe inimă şi cu lacrimi în ochi de la răceală că mă aşteptam la mai mult. Recitalul a fost alcătuit din diverse momente din cariera ei. A fost umor, a fost emoţie, a fost plictiseală... am avut de toate. Artista modernistă din mine s-ar putea să strâmbe nasul mai mult şi să nu aprecieze arta teatrală clasică (deşi mă îndoiesc da' vreau să mă scot în faţa Dedeei care a fost foarte mulţumită).

Actriţa a reuşit să se facă plăcută prin non-conformismul şi energia ei. În faţa acestor calităţi a trebuit să ne dăm jos pălăriile, glugile, căciulile, perucile şi ce mai aveam, mai ales pentru că anul acesta va împlini 80 de ani de existenţă. După atâta timp, tot a reuşit să smulgă un val de aplauze ce au răsunat din toată sala plină ochi. Tamara e genul de om care ne-ar trimite pe toţi dracului pe faţă şi noi am aplauda în continuare.

Voi încheia ca curu' (scuzaţi sfertul de cacofonie) deoarece chiar nu e nimic de transmis, recitalul fiind ceva nedefinit.

Floricele pe câmpii, pi**a mă-sii de europeni! - ziua 5

Iată că sosi şi penultima zi din această gală care s-a complicat cu recitaluri de excepţie. Ceea ce e bine pentru teatru. Nu şi pentru minţile noastre, însă.

Începem prin a aduna Flori pentru Algernon, o adaptare monologistică după romanul cu acelaşi nume scris de Daniel Keyes şi interpretat cu o acurateţe magnifică de către Elena-Iulia Colan.

Aş vrea să încep în maniera mea proprie cu critici din-alea acide şi angoasante, numai că aici chiar nu se întrezăreşte niciuna. M-aş lua de personajul 'ăl normal pentru că a avut mici scăpări, doar că nu a avut. M-aş lua de decor dar n-am de ce. M-aş lua de lumini dar au fost alese bine şi nu au deranjat ochii nimănui. Totuşi, refuz să cred că a fost perfect. Nu, de astă dată n-a lipsit nimic. Am fost impresionată. Da' vreau să mă prefac greu de cucerit.

Cred că a fost un avantaj faptul că a ales să joace o temă atât de... delicată (adică rolul de retardat mintal). A avut o cale mai facilă în a emoţiona publicul. Deşi dacă nu-şi juca rolurile bine şi nu le delimita, nu cred că reuşea. Încă un avantaj important: transmiterea mesajului. Toţi am înţeles, toţi am bocit ca nişte muieri, toţi am aplaudat frenetic la final.

Îmi rămâne doar s-o felicit pentru toată munca şi, dacă nu fuse muncă, pentru talent.


Ieşim din sfera telenovelistică pe care am creat-o neintenţionat şi intrăm în peştera injuriilor. Ne întâlnim cu Yuko Fujisawa care ne urează un bine-meritat Fuck you, EU.ro.PA! Fiind români, ne vom simţi oleacă şi vom răspunde sfioşi: şi ţie, tanti!

Pentru că a ales comunismul. Pentru că nu ştie decât din cărţi ce presupune acest regim. Pentru că nu i-a simţit niciodată efectele. Pentru că i-am văzut spatele mai mult decât faţa. Şi pentru că mi-a amintit de japonezii ăia din filmele cu mafioţi şi cazinouri care vorbeau între ei de parcă se certau.

Textul e foarte bun. Jucat în română e şi mai bun. Textul în sine e dramatic. Ea a jucat comedie. (Publicul: Profanare, profanare!)
Subtitrările au mers bine... ceea ce constituie un plus. Şi sfoara din mijlocul scenei m-a dus cu gândul la un număr de striptease... ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze. Tipul de la chitară s-a mulat destul de bine cu monologul deşi în unele momente o acoperea.
Şi animeurile alea penibile din background... nu! Ştiu că face parte din cultura voastră, dar deja ne sunt băgate pe gât de adolescenţii frustraţi (pentru reclamaţii, ştiţi unde mă găsiţi).

Am primit nişte fluturaşi înainte de a intra în sală despre cast-ul piesei. Erau foarte lipicioşi. Probabil asta mi-a afectat gândirea-mi obiectivă.

Ai! Ai! Ai!

Spectacolul extraordinar (nu am nicio reţinere să folosesc acest cuvânt de această dată) „Actorul”, susţinut de Mihai Mălaimare m-a lăsat mască. Dacă până acum toate spectacolele pot fi considerate One-Man-Shows, ar fi injust să ignorăm contribuţia lui Mircea Tiberian, care a asigurat coloana sonoră a spectacolului cu multă măiestrie la clape. De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea nici textul lui Mircea Dinescu, care, deşi înrădăcinat în societatea română din perioada comunistă, are o însemnătate la fel de puternică şi în zilele noastre, la 20 de ani de la ultima interpretare a sa.

Într-adevăr, d-l Mălaimare a dus tot greul show-ului, oferind publicului o gamă largă de numere: pantomimă, giumbuşlucuri şi chiar şi puţin tap-dance. Relaţia strânsă între mim sau clovn şi colegul său de la clape au oferit momente pline de magie.

M-a uimit totuşi lipsa publicului, prezenţa fiind mai redusă faţă de cea de la spectacolul d-lui Mazilu (merita mai mult ăsta, părerea mea). Dar, publicul prezent a gustat fiecare glumă, a aplaudat fiecare prestaţie şi a trăit alături de protagonist drama de a fi actor.

Bis-ul a încoronat un spectacol memorabil, actorul mulţumind mentorilor săi şi oferind un nou număr de pantomimă care descria evoluţia vieţii unui om.

Nu mai am cuvinte de adulare şi e târziu aşa că mă voi rezuma la atât pentru seara aceasta.

Răzmeriţa sexului slab a.k.a ziua a 4-a

După cum se vede în orar, ieri nu au fost recitaluri, aşa că am luat şi noi o mică pauză. Astăzi însă, concursul One-Man-Show a revenit (vă voi povesti eu ce şi cum, Diana fiind incapacitată de o răceală năpraznică).

Primul spectacol, „Avem toate aceeaşi poveste”, a fost susţinut de către Olga Török de la Teatrul German de Stat – Timişoara. Decorul m-a intrigat de cum am pătruns în Sala Studio: podeaua marcată de desene puerile în cretă colorată, o portieră de Trabant (cred) pictată în stilul anilor ’60, un cerc de metal cu multe păpuşi din sârmă agăţate de el şi un măr suspendat de tavan. Neo-modernist, nu glumă.

După cum mă aşteptam, recitalul a fost în germană… partea proastă e că nu am avut nici subtitrări, iar căştile menite să traducă erau rezervate doar juriului şi altora mai sus-puşi. Noroc de fluturaşul primit la intrare care avea un sinopsis cât de cât detaliat. Abordarea tinerei actriţe a fost ca şi decorul, neo-modernistă; încorporând în prestaţie diferite forme de dans pentru a exemplifica stări profunde şi de asemenea o utilizare inedită a decorului şi a recuzitei (portiera de Trabant devenind un pat de ginecolog, iar cercul de metal cu papuşile de sârmă devenind un fel de jucărie ce se atârnă deasupra pătuţului unui bebeluş).

A fost un spectacol interesant, am mai prins pe ici, pe colo câte o înjurătură (că, deh! asta înveţi prima oară la o limbă nouă). Apreciez efortul şi ingeniozitatea actriţei, însă nu a fost pe gustul meu şi faptul că nu am înţeles nimic a pus cireaşa pe tort.

Al doilea spectacol mi-a cam rănit orgoliul masculin, ce-i drept, nu m-am putut revolta; replicile actriţei Mihaela Teleoacă, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, fiind dureroase, dar adevărate. Textul “Fitness”, scris de un bărbat (Jacques de Decker), prezintă un manifest, cu tentă feministă, ce pune la zid toate concepţiile misogine din societatea de azi.

În opinia mea, ceea ce a atras cel mai mult la acest recital a fost contactul excepţional cu publicul; protagonista coborând până în mijlocul sălii, ajustând, pe cât posibil, textul pe fiecare spectator cu care interacţiona.

Prestaţia ce a durat o oră a ridicat publicul în picioare; primul recital din concurs care a reuşit această performanţă. M-am făcut mic în scaunul meu, alături de Mişu, aflându-ne într-o mare de femei profund atinse de interpretare. Cu noroc, niciun bărbat nu a fost rănit în urma spectacolului.

Concurenţa devine acerbă, lupta pentru premiu capătă amploare, iar noi sperăm să avem parte de spectacole şi mai bune. Pentru noi recenzii ale concursului, ne auzim mâine...

Joc de glezne

Se continuă lista de spectacole extraordinare, de astă dată, cu un spectacol de dans contemporan. Datorită naturii acestui spectacol, am decis să predau „ştafeta” Dedeei, ea putând aprecia mai bine o astfel de manifestare (eu sunt mai reţinut când e vorba de dans). Deci, uraţi-i bun venit şi nu fiţi răi:

Şi iată că veni ziua mult aşteptată, cel puţin pentru mine, ziua în care dansatorul şi coregraful, Răzvan Mazilu, a susţinut un nou „recital” pe scena Teatrului Bacovia. Din păcate, a insistat să ne introducă în atmosfera show-ului printr-un mic-mare discurs (nu înţeleg de ce a făcut asta la început), în care nu a uitat să menţioneze afurisita criză financiară care ne bântuie.

După mulţumirile de rigoare, să ne bucurăm, deci, de spectacol! Ne-au fost prezentate fragmente din diverse spectacole susţinute de acesta de-a lungul carierei sale. A dat startul cu melodia „What a wonderful world”, încercând să exprime prin dans că aşa e; a smuls cu siguranţă un zâmbet fiecăruia cu numărul de cabaret (a se menţiona aplauzele frenetice din partea publicului feminin, că deh, ne place!). A urmat povestea unui tânăr ce şi-a pierdut fiinţa iubită, personificându-se cu aceasta. Apoi dramatismul în paşi de dans continuă cu un fragment din „Richard al III-lea”, după opera lui W. Shakespeare.

Plăcut a fost faptul că a introdus în momentul său artistic şi tinerele talentate de la secţia de coregrafie a Liceului „George Apostu” - Bacău, încântându-ne cu graţia atât de specifică balerinelor. Le urăm felicitări şi le dorim mult succes; îmi doresc să văd un viitor în dans, în diversele lui forme.

Plutind prin văzduh, a reuşit el să ne capteze atenţia; că am venit din curiozitate sau din pură plăcere, spectacolul a meritat. Recunosc, mă aşteptam la ceva mai mult... încă un număr de cabaret, se poate?

Cum îngheaţă găinile a.k.a. a doua zi

Deoarece menirea mea pe lume nu include şi o conexiune "internautică" constantă, am întârziat prezentarea luminii de la capătul tunelului.

Cel care ne-a trezit din hibernarea intelectuală se numeşte Ivan Vidosavljevic, oferindu-ne o reprezentaţie aproape excelentă a Jurnalului unui nebun de N.V. Gogol.

Fiind sârb şi neştiind româneşte... vă daţi seama. Subtitrările au mers imbecil de prost aşa că nicio şansă ca mesajul să fie transmis cum trebuie, însă am avut o oarecare idee despre ce este vorba.

Mi s-a părut comodă alegerea rolului de nebun pentru că îţi permite cam orice. Nea' Ivan, totuşi, s-a sfiit să exagereze şi şi-a cântărit gesturile şi mimica atât cât i-a permis defecţiunea mintală a personajului. Ar trebui precizate câteva momente geniale din timpul spectacolului pe care nu le voi povesti (intrarea a fost liberă; trebuia să veniţi), dar care dovedesc perseverenţa şi capacitatea de concentrare a actorului.

Oricât de mult mi-a plăcut jocul lui actoricesc, sunt nevoită de al meu orgoliu să recunosc că ceva a lipsit aici. Ori a fost în unele momente prea încordat, ori alergarea lui în cercuri a fost prea studiată, ori ochii lui nu au arătat suficientă disperare... ceva care putea să-i întregească recitalul nu a fost acolo. Oricum noi îl felicităm şi îi dorim succes în noua lui carieră de stripper.

Trebuie menţionat că d-l Marius Donkin, ce urma să pună în scenă "Camera obscură" de Nina Mazur, s-a retras. Un sentiment ciudat ne-a cuprins: vroiam să mai vedem un spectacol, dar am apreciat ocazia de a putea merge la o bere.

Big in Japan (I know, I know... so unoriginal!)

Bun, acum că Diana a prezentat primii doi participanţi ai concursului, eu am decis să îl menţionez pe d-l Morio Kazama (ştiu, am zis că vom face recenzii doar la spectacolele din concurs, dar omul ăsta mic şi ager ca un ninja merită!).

El a susţinut primul spectacol extraordinar (mă seacă acest cuvânt): Karaoke Man. O tragicomedie despre un japonez tipic, cu un hobby tipic: karaoke-ul! Bineînţeles, e un om modern, are o nevastă cicălitoare, nişte copii care-l storc de bani, o amantă ce vrea să îl aibă doar pentru ea, o slujbă pe care o urăşte şi un şef pe lângă care se gudură precum un purceluş la ţâţa scroafei (grafic, nu?). Nu-s cel mai mare fan al cântatului, mai ales când cel ce cântă este mai mult sau mai puţin afon, dar el a reuşit să îmi distragă atenţia de la durerea de urechi prin delectarea ochilor: schimonoseli, gesturi grave, toate perfect mulate pe cântece. Karaokele era modul său de a se scoate din diversele situaţii şi singura posibilitate de a salva o viaţă, de altfel, ratată.

Omul a reuşit să menţină interesul timp de o oră, povestea nu era cine ştie ce, dar dialogurile imaginare cu persoane inexistente şi jocul său actoricesc au demonstrat că este un actor desăvârşit.

Decorul a fost simplu şi extrem de eficace, nicio piesă inutilă; un paravan imens cu un sistem de perdele prin care fundalul putea fi schimbat uşor şi patru băieţi îmbrăcaţi în negru care să schimbe când masa, când canapeaua, când banca. Aproape fiecare schimbare de decor a fost însoţită de un cântec tradiţional cântat cu mare patos. Fundalul avea şi un loc special pentru afişarea subtitrărilor (s-a stricat la un moment dat, dar au reuşit să-l rezolve înainte să ne pierdem concentrarea).

Per total, un spectacol al naibii de reuşit. Am fost plăcut impresionat şi sper ca restul spectacolelor să fie cel puţin la fel de interesante.

Pe mâine!

Acomodarea cu ceilalţi membri adolescentini din juriu a.k.a. prima zi

Progrămelul nostru începe cu o deschidere nu prea grandioasă, cu momente comice şi un translator japonez.

Cel care a spart gheaţa se numeşte Damian Oancea şi este convins că A zărit lumina (da, ştiu; titlul e la persoana întâi singular... lăsaţi-mă să-mi fac numărul). Text scris de Marin Sorescu.

Am observat o oarecare dificultate de acomodare (cu textul, cu publicul, cu jucatul; nu pot spune sigur) ceea ce a dus la nişcaiva intonaţii sacadate şi un fel de panică a membrelor. Scuzoaiele mele dacă voi insista prea mult pe lipsa mişcării scenice. Însă cred că puteam număra (ceea ce înseamnă că n-am făcut-o) schimbările lui de poziţie în spaţiu. Mimica putea fi o idee mai dezvoltată, completată, bineînţeles, de o gestică mai largă (nu daţi în exagerări).

Recuzita folosită a fost puţină. Deh, bravo! Numai că tot n-am priceput semnificaţia copacului din spate. Trebuia să fie în contrast cu lumina aia turcoaz care la un moment dat a început să pulseze disperată (gen: I'm here! I'm here!)? Publicul a fost cam nestatornic. Ori era plictisit, ori n-a priceput mesajul, ori se dădeau boemi.

Trecem uşor, uşor peste impresiile negative de la început şi ajungem la naturaleţea pe care o capătă actorul. Ceea ce e bine. Nu foarte bine deoarece trecerea de la un personaj la altul (da, întrunea şi poziţia de povestitor, şi cea de personaje; One-Man-Show, d'oh!) nu prea a fost clară. Această ambiguitate ne este brusc întreruptă de panica aia de care vă vorbeam eu mai înainte. Mâna în dreptul şoldului de prea multe ori, în nişte contexte... hai să nu zic nepotrivite, da' nici nu s-au omogenizat bine.

Au fost unele momente când a stat jos. Poziţia era foarte comodă, numai că mi s-a părut cam închisă, de parcă n-avea chef.

(Aoleu, m-am întins... scuze, Copăcelule.)

Ideea e că a terminat recitalul bine, cu o prezenţă de spirit bună şi dacă ar fi putut să înceapă cum a terminat... poate că nu mai scriam atât de multe.


Şi acum, rog ateii să se adune (au de ce) pentru:
Manuela Golescu - Luminile iubirii

Aici e invers. Trebuie să recunosc că am fost impresionată de început. Avea mimică, avea graţie, avea prezenţă de spirit... de toate. Oare ar fi trebuit să menţionez faptul că monologul a fost cu un puternic substrat religios şi că a fost scris de Maica Teodosia Zorica Latcu? Na, că am zis.

Revenind, actriţa începe cu o stare plină de extaz şi emoţie. Nimic neobişnuit până aici. Numai că această stare euforico-lascivă durează... mereu! Trebuie admirată: eu n-aş fi reuşit ca în 40 de minute să fac exact acelaşi lucru.

Lumina a fost colorată. Mai exact, roşu şi verde. Mi s-a părut relativ kitschos (sau poate că sunt eu prea delicată). Recitalul a inclus şi un chitarist care cred că a dus tot monologul în spinare. Numai acolo se observau schimbări, furtuni psihologice şi suferinţe. Ca o mică paranteză inutilă: era mai bine dacă juca desculţă.

De asemeni, a jucat cu textul în faţă. Cel puţin, mie mi-a dat impresia asta. Şi nu numai odată, ceea ce înseamnă că n-a fost doar o impresie. Juriul calificat şi publicul s-au plictisit alături de noi, aşa că n-am amorţit singuri.


Gata, am terminat.

Gala STAR 2009

Astăzi începe Gala Internaţională a Recitalurilor Dramatice în cadrul festivalului Gala STAR ce va avea loc la Teatrul Bacovia din Bacău, ediţia a 4-a. Festivalul va dura de pe 10 până pe 16 aprilie, la el participând concurenţii din cadrul concursului One-Man-Show, dar şi interpreţi celebri precum: Morio Kazama, Răzvan Mazilu, Mihai Mălaimare, Tamara Buciceanu-Botez, Coca Bloos şi Alexandru Arşinel. Anul acesta s-a introdus un nou premiu, oferit de către elevii liceelor băcăuane(aici intervenim şi noi, cam vreo 7-8 membri şi foşti membri ai trupei noastre vor face parte din juriu alături de încă vreo 20-30 de liceeni), premiul „Ştefan Iordache”.

Aş dori să invit publicul băcăuan să participe la acest eveniment cultural şi să susţină această manifestare cum poate. Iată şi programul evenimentelor:



Ziua 1 – Vineri, 10 aprilie:
18:00 / Sala Mare – Deschiderea Galei;
18:30 / Sala Mare – (recital în concurs) Damian Oancea – „Am zărit lumina”, de Marin Sorescu / Teatrul Naţional Timişoara;
19:30 / Sala Studio – (recital în concurs) Manuela Golescu – „Luminile iubirii”, de Maica Teodosia Zorica Latcu;
21:00 / Sala Mare – Morio Kazama în „Karaoke Man”, Tom Project Theatre Production – Japonia.

Ziua 2 – Sâmbătă, 11 aprilie:
17:00 / Sala Studo – (recital în concurs) Ivan Vidosavljevic – „Jurnalul unui nebun”, de N.V. Gogol / Teatrul Knjazevsko-srpski – Serbia;
18:30 / Sala Mare – (recital în concurs) Marius Donkin – „Camera obscură”, de Nina Mazur / Teatrul Dramatic „Racho Stoyanov” – Gabrovo, Bulgaria;
21:00 / Sala Mare – Răzvan Mazilu într-un recital extraordinar de balet contemporan.

Ziua 3 – Duminică, 12 aprilie:
19:00 / Sala Mare – Sărbătorirea a 60 de ani de la înfiinţarea Teatrului – „La Bacău într-o mahala”, de Nae Cosmescu şi Sorin Petrescu, regia – Nae Cosmescu; Decernarea Diplomelor de Societari de Onoare ai Teatrului

Ziua 4 – Luni, 13 aprilie:
17:00 / Sala Studio – (recital în concurs) Olga Török – „Avem toate aceeaşi poveste”, de Dario Fo şi Franca Rame / Teatrul German de Stat – Timişoara;
18:30 / Sala Mare – (recital în concurs) Mihaela Teleoacă – „Fitness”, de Jacques de Decker / Teatrul de Comedie – Bucureşti;
21:00 / Sala Mare – Mihai Mălaimare în „Actorul”, după Mircea Dinescu, regia: Anca Dana Florea / Teatrul Masca – Bucureşti.

Ziua 5 – Marţi, 14 aprilie:
17:00 / Sala Studio – (recital în concurs) Elena Iulia Colan – „Flori pentru Algernon”, de Daniel Keyes / Teatrul Naţional „Marin Sorescu” – Craiova;
18:30 / Sala Mare – (recital în concurs) Yuko Fujisawa – „Fuck you, EU.ro.PA!”, de Nicolae Esinencu;
21:00 / Sala Mare – Recital extraordinar Tamara Buciuceanu-Botez.

Ziua 6 – Miecuri, 15 aprilie:
17:00 / Sala Mare – (recital în concurs) Dumitru Acriş – „Hitler in love”, de Dumitru Acriş / Teatrul „Tony Bulandra” – Tîrgovişte;
21:00 / Café du Théâtre – Coca Bloos în “Ich bin Ofelia”, după Gertrud Füssenegger, regia: Sorin Militaru.

Ziua 7 – Joi, 16 aprilie:
17:00 / Sala Studio – Lansare de carte: „Regele Scamator Ştefan Iordache”, de ludmila Patlanjogiu (Editura „Curtea Veche”);
19:00 / Sala Mare – Decrenarea premiilor Galei STAR 2009;
21:00 / Sala Mare – Recital extraordinar Alexandru Arşinel.

Vom posta şi câteva recenzii indubitabil personale la spectacolele din cadrul concursului One-Man-Show. Până atunci, numai bine!

Turism cârciumăresc

Având în vedere că se simte nevoia unei noi postări, am decis să preluăm ideea lui Mişu şi să vă descriem în câteva rânduri locurile noastre preferate de ieşit la o bere în diversele oraşe pe care le-am vizitat ca trupă. O să lăsăm “deschis” acest post pentru viitoarele locaţii care se vor ridica la standardele noastre, evident, elevate.

În Bacău (începem pe plan autohton): localul cel mai frecventat ar fi Subway, cei care l-aţi vizitat cam înţelegeţi de ce: atmosferă faină, muzică bună, servirea promptă (trăiască Milică!); e localul nostru de bază pentru ieşirile de vineri sau alternativa perfectă pentru orele facultative de la şcoală. Cred că are alura sa şi datorită faptului că e cam în gura târgului, ca să zic aşa. Vara mai schimbăm peisajul, de obicei mergem pe insulă şi stăm pe Terasa de pe debarcader, preţurile acceptabile pentru o terasă, priveliştea superbă (loc perfect de văzut apusul) şi briza uşoară oferită de râul Bistriţa o fac să fie o alegere perfectă pentru serile calde, uneori caniculare ale verii. Astea ar fi principalele locaţii, ca alternative recomandăm: Natura, o ceainărie drăguţă cu tot felul de oferte naturiste, trebuie să ştiţi că nu se fumează deloc în interior, dar poţi comanda narghilea. Altă alternativă ar mai fi şi The Stage, nu mă dau aşa de tare în vânt după ăsta, dar e destul de OK, singurele dezavantaje: e plasat prost tare (undeva pe lângă Arena Mall) şi aspectul de hală industrială.

În Botoşani: am vizitat un singur local care ne-a plăcut (nu am avut ocazia să vizităm prea mult), l-am mai menţionat undeva pe aici, se numeşte Laguna, e o combinaţie între o cârciumă şi un pub şi e plasat undeva la baza Teatrului din Botoşani; a fost un loc pe gustul nostru, tipul care servea era foarte de treabă, lăsându-ne să ne punem toate bagajele acolo. Nu prea am ce să descriu, e drăguţ. Sperăm să mai dăm prin Botoşani şi să avem ocazia să analizăm „ofertele” mai atent.

În Braşov: sunt două localuri perfecte pentru un grup mai mare; primul ar fi Britannia, atmosferă tipică de pub, intrarea foarte sinistră printr-un gang şi apoi coborârea la subsol. Tonomatul e o chestie mai rar întâlnită prin zonele noastre, deci ne-a impresionat prezenţa unuia în localul ăsta, dă o tentă mai personală. Al doilea ar fi Music, local mai urban, design plăcut, iar terasa foarte fain amenajată. Mai mult nu prea am ce spune prefer localurile mai puţin trendy. Aş avea şi o alegere mai nostalgică, pentru cei mai vechi din trupă, şi anume Tequila Bowling, local plin de amintiri plăcute, de pe timpul D.O.T.-ului, alegere pur subiectivă. Braşovul are numeroase localuri demne de vizitat, am încercat să le enumăr doar pe cele pentru grupuri mari şi accesibile financiar.

În Suceava: Rynox-ul este piatra de temelie, n-ai fost acolo, n-ai văzut nimic. E mic, îngrămădit, întunecat, poţi tăia fumul de ţigară cu un cuţit şi aproape că i-a provocat Dianei un atac de panică (e claustrofobă mititica). Cafeaua e 1.5 lei, berea valabilă în diverse sortimente, pentru toate gusturile. Şi e singura terasă deschisă încă din primăvară. În La Fierărie poţi mânca alune gratis, poţi să asculţi muzică bună şi e un local cu o atmosferă perfectă pentru o adunare ad-hoc la o bere sau chiar mai multe! Ultimul local ce trebuie menţionat ar fi: Sagra (sau Fire Balls, nu-s lămurit); nu ştiu cum e de obicei acolo, dar în timpul festivalului a fost o alegere perfectă pentru petrecerea de deschidere. Biliard, bowling şi berea mereu rece.

Deocamdată mă rezum la astea, sperăm să se mai adune cu timpul şi să vă putem îndruma spre nişte baruri, cârciumi şi bodegi aprobate, după lungi dezbateri, de comitetul nostru foarte specializat. Pe curând!

Ok... what do we do now?

Trăgând linie şi făcând calculele, am ajuns într-un relativ prezent. Asta înseamnă că frecvenţa cu care vor fi postate noi articole va scădea, doar nu o să vă plictisim cu vieţile noastre de zi cu zi; vom încerca, totuşi, să postăm săptămânal măcar câte o chestie: evenimente, alte festivaluri, zile de naştere, petreceri şi ce mai facem pe la repetiţii şi workshop-uri.

Deocamdată suntem destul de ocupaţi cu pregătirea unor spectacole ce vor avea loc în viitorul apropiat. Aşteptăm aflarea datei exacte pe care se va ţine ediţia de anul acesta a Festivalului de teatru „Bucovina” (yeah, full-circle), pregătim o filmare pentru un festival pe limba română ce se va ţine în iunie în Bucureşti, organizatorii ID Fest-ului au trimis deja invitaţiile pentru anul acesta şi încă vreo câteva pe care le vom menţiona mai încolo.

Aş mai vrea să menţionez că trupa s-a mai mărit cu câţiva oameni, „boboci” dar şi elevi de clasa a 10-a, ca să putem menţine continuitatea. Noe, acum că e şi major, şi Bebo vor instrui noii membri şi se vor ocupa de viitoarele preselcţii, ei fiind noii coordonatori full-time.

Cam atât acum, ne auzim săptămâna viitoare.

Încă un 18 ani

Luând o pauză de la discuţiile despre festivaluri şi teatru, dar nicidecum de la cele despre petreceri, am decis că vă voi prezenta în câteva rânduri cum scumpul nostru Noiţă a devenit adult (cel puţin din punct de vedere legal).

Pentru cei care nu ştiu (ruşine!), ziua lui a fost pe 24 februarie. Bineînţeles, ca orice om întreg la cap a decis ca să-şi ţină majoratul în weekend-ul dinainte, adică pe 20. A închiriat un local, şi-a pus părinţii la treabă (tăiat de aperitive, cumpărat chestii de unică folosinţă; ştiţi voi cum stă treaba), a cumpărat o droaie de băutură, în special tequilla, astfel adunând ingredientele pentru o petrecere demnă de ţinut minte.

Pentru cadouri am tras inspiraţie din micile sale obiceiuri şi plăceri: pentru latura sa animalică – Noe Cuţitaru’ – i-am luat un briceag elveţian; pentru latura sa mai calmă – Noe care e mereu somnoros – am procurat un beanbag în care să moţăie cât doreşte el; în ultimul rând, pentru latura sa ascunsă (prefer să rămână aşa, la fel şi el... cred) i-am imprimat un tricou drăguţ, cu un desen făcut de Tavi, care să-i amintească lui Noe că 6 + 3 + 1 va face mereu 10!

Petrecerea propriu-zisă a început pe la vreo 8, sâmbăta, în localul „Liquid”. Treptat s-a adunat toată gaşca, am închinat primul rând de beri pentru sărbătorit, şi, după acest ritual plin de fineţe şi clasă, ne-am pus pe băut ca porcii. Între timp, Mişu şi cu Tavi, care vizitau lumi paralele, au ieşit afară la o gură de aer, însoţiţi de Creţu (el era cu maşina, deci suculeţul fu bun), unde Tavi a decis că antiderapantul împreună cu zăpada constituie o combinaţie apetisantă, asemănătoare prăjiturii cu ciocolată şi frişcă şi s-a înfruptat lacom. Câţiva au cam imbrăţişat WC-ul, alţii s-au aplecat peste geam, alţii au adormit pur şi simplu cu capul pe masă. Totul s-a terminat pe la vreo 2 noaptea când s-a cam spart gaşca şi a trebuit să curăţăm frontul de „răniţi”.

După mahmureala şi greaţa de a doua zi, am aflat că lumea s-a simţit bine, că lui Noe i-au plăcut cadourile, că Tavi a scuipat într-una pietriş cu sare, că Lari a scăpat „prada de război” (o pizza) pe jos şi că apoi a ridicat-o cu nonşalanţă şi-a băgat-o la loc în cutie şi că la un moment dat erau mai multe sticle de Cappy Tempo de portocale decât sticle de bere.

În circumstanţele acestea a devenit Noe bărbat.

Aici este o mică filmare încropită de noi pentru Noe cu urări de bine din partea prietenilor săi care, din păcate, nu au avut cum să fie de faţă la petrecere.

Numai bine până la următoarea postare!

'Excuse me, is this chair taken?'

Magic Fest Suceava

"English as Simple as Sure Thing" - adaptation by In the Spot after David Ives' plays


*artwork: Tavi

Waiter - Diana Ciobanu


Betty #1 - Roxana Huidici
Bill #1 - Marius Matei


Betty #2 - Larisa Cobuz
Bill #2 - Mihai Mare


Betty #3 - Roxana Şendrea (Mimi)
Bill #3 - Postolache Gabriel



Jill - Octavia Burghelea
Jack - Nidal Hamad

Alegriiaaa!

La ultima postare am fost destul de limbut, presimt încă una lungă. Bare with me!

Magic Fest – Suceava, organizat de trupa The Knockers, festival în limba engleză, prima ediţie. Am fost super încântaţi când am aflat că au reuşit să pună pe picioare festivalul şi să-i facă inaugurarea în luna februarie a acestui an. S-a ţinut, ca şi Festivalul "Bucovina", la Dom Polski, deci plus pentru noi că deja cunoşteam scena şi sala.

Ne-au trimis formularul de înscriere, noi am ales piesa (mai exact, un mash făcut din două piese scrise de David Ives), „English as Simple as Sure Thing”, am făcut prezentarea în PowerPoint, poze de grup etc. Am făcut preselecţii pentru roluri, am repetat piesa în detaliu, oricum, a mers totul ca pe roate şi a venit ziua când am plecat spre Suceava.

Toţi eram entuziasmaţi, simţeam nevoia unei deplasări. Am luat trenul, din nou, am avut comitet de primire, ne-am întâlnit monitoarea (salutul de rigoare pentru Emma, mulţumim că ne-ai suportat), am mers la internat, ne-am cazat, am trecut şi pe la întâlnirea coordonatorilor (taxe de participare, regulamente, specificări, precizări). După ce am rezolvat tot, ne-am îndreptat spre Dom, unde urma să se ţină ceremonia de deschidere... tre’ să recunosc că tema magică a festivalului a fost cam greu de digerat, dar treptat ne-am acomodat şi cu tot movul, cu toate incantaţiile de la budă ca să curgă apa ş.a.m.d. Punctul forte al serii a fost petrecerea din „Sagra” unde am dansat, am jucat biliard sau bowling, am şi servit câte o bere rece (sau mai multe, în funcţie de buget) şi ne-am simţit foarte bine.

Prima zi de festival: după o trezire chinuită şi ritualul matinal de igienă, am mers să inspectăm cantina (dacă aţi stat vreodată într-un cămin ştiţi amalgamul de sentimente care te străbate când nu ştii la ce să te aştepţi din partea mâncării). Dejunul a fost cam scurt şi, după el, am plecat fiecare la atelierele de teatru la care eram repartizaţi. În opinia mea, Noe, Nidal şi Mimi au nimerit cel mai fain trainer, D-l Stelian Roşian (a.k.a. Stelică). Nici ceilalţi traineri nu s-au lăsat mai prejos, singurii care n-au dat randament, părerea noastră sinceră şi onestă, au fost cei doi americani; probabil o diferenţă de mentalitate.

În prima zi de festival am jucat noi, fiind a 3-a trupă, am avut repetiţia de jumătate de oră în care ne-am cam îngrijorat din cauza lipsei de decor şi recuzită şi a reticenţei luministului de a fi atent la indicaţii (omul era ocupat, îl distrau filmele porno de pe laptop). În final piesa a ieşit, s-a auzit cam prost (vina noastră, mai tre’ să lucrăm), lumina nu a fost bine gândită, deci vizibilitatea cam proastă. Dar, trupa s-a descurcat bine în rest şi publicul a apreciat efortul. După ce am jucat, am fost să primim feedback de la juriu, un juriu genial datorită modului în care au ţinut să ne explice în detaliu şi părţile bune şi cele mai puţin bune. Am rămas apoi să vedem şi restul pieselor. După ce au terminat trupele din ziua aceea de jucat, ne-am dus la internat ca să luăm cina şi apoi s-a ţinut un fel de seară de socializare între toţi membrii trupelor. Atunci a apărut şi Coco (doar nu era să uităm de el!).

A doua zi de festival: puţină mahmureală după socializare. Iarăşi am făcut ritualul matinal, dejun, şi ateliere de teatru. De data asta am fost şi eu la atelierul lui Stelică, o experienţă în sine. „Pot să-ţi spun Bursucel?”, „Tu, prietenul meu, ai capul ca o ghindă!”, sunt doar câteva din frazele memorabile; am râs, am plâns, am mimat şi am corectat greşeli din timpul spectacolelor. Am terminat şi asta, am luat prânzul şi am plecat să vedem a doua serie de trupe care luau parte la festival. Au ieşit în evidenţă cei din Brainstorming (Bucureşti), Atelierul de Teatru din Botoşani (încă o dată au jucat „Omul ladă de gunoi” de Matei Vişniec, şi din nou ne-au lăsat mască), şi, binenţeles, The Knockers, care au avut un scenariu original de primă mână (tot respectul pentru Paula) şi un joc scenic impecabil. Seara, am mers în clubul „Night”, nu ne-am simţit aşa bine, câteva incidente, noapte cu năbădăi.

A treia zi de festival: a fost rezervată trupelor de juniori (clasele I – VIII) şi trupele mari au avut liber să viziteze oraşul. Trupa trecea prin binecunoscuta „ceartă de festival”; e greu când stai câteva zile împreună, spaţii personale, egouri, bisericuţe... inevitabil. Am stat toată dimineaţa şi am dres-o. După terapia de grup, am încercat să fim cu toţii mai înţelegători şi mai toleranţi.
Seara am petrecut-o în „Fierărie” şi apoi în petrecerea din cantină. Am dansat pe clasice precum: AC/DC, Prodigy şi, negreşit, Bob Marley... noaptea a fost una albă, intinzându-se până în zori şi fiind plină de evenimente, unele mai bune decât altele; în marea lor majoritate, bune.

Ultima zi de festival: mahmureală cruntă şi acele câteva mici incidente au fost ameliorate. Una din membrele juriului, Mirela Nistor (studentă la actorie în Iaşi) a decis să facă un workshop mai ad-hoc. Ne-am adunat vreo câţiva, eu şi Noe, Bubu din Brainstorming, Chi şi Valentina din Knockers; workshop-uri drăguţe cu situaţii hilare, mulţumită, în mare parte, lui Bubu. Noe m-a cam îngrijorat, tremurând ca un jeleu dintr-ăla verde de spital, dar probabil avea un aftershock după noaptea albă.

A sosit şi premierea, disputa s-a dat în principal între Knockers şi Atelierul de Teatru; ne-am adăugat şi noi pe lista de premii, primind „Best Teamwork” şi o nominalizare la „Best supporting actress” pentru Bebo.

Seara am mers în „Life”, unde ne-am rupt pe clubbing, că deh! ultima seară. După, am continuat până-n zori la internat, nostalgici şi cu păreri de rău că se termina festivalul.

Şi s-a mai dus unul, îmi cer scuze pentru dimensiunile descrierii, dar m-am rezumat cât am putut. Promit că următoarele vor fi mai scurte!
Pe mai târziu!

Şi piesa în sine

Teatru într-un Act “Mihail Sorbul” Botoşani

"Caii la fereastră" - Matei Vişniec


*artwork: Tavi

Mesagerul - Raluca Branea (Hippie)


Mama - Octavia Burghelea (Bebo)


Fiul - Marius Matei (Noe)




Fiica - Simina Pavel(Sim)


Tatăl - Mihai Mare (Mişu)




Soţia - Larisa Cobuz (Lari)


Soţul - Alex Vieriu (Copac)

La graniţă... şi nu prea.

În drum spre şi chiar la... destinaţie.

Ce păr avea Gabi!
Stare de: We're going on a fieldtrip! We're going on a fieldtrip!... iei!



Bristena şi Andreea (Atelierul de Teatru).


Iată-l!


Muncă asiduă.

La poveşti, taică!

… aaaaaand we’re back!

Următorul pe listă este Festivalul de Teatru într-un Act “Mihail Sorbul” din Botoşani. Am aflat de el de la cei din Atelierul de Teatru şi bineînţeles, am mers de dragul lor mai mult, neştiind la ce să ne aşteptăm. Am schimbat mijlocul de transport de data asta, optând pentru autocar din cauza legăturii proaste a CFR-ului pe ruta Bacău – Botoşani. Am avut chiar şi comitet de primire, cu pancartă cu tot… nu ele organizau festivalul, dar le-a fost dor de noi. Am coborât din autocar, ne-am luat bagajele cu grijă, să nu uităm ceva (degeaba, după cum se va vedea) şi, evident, ne-am îndreptat spre cea mai apropiată cârciumă ca să ne revenim după drum.

A trebuit să pierdem vreo 2-3 ore până ne venea rândul să facem repetiţia tehnică la Teatrul de Păpuşi, deci, am oprit într-o mică locaţie numită “Laguna”. Acolo ne-am trântit toate bagajele şi ne-am pus pe jucat “I’ve never…” (cine nu cunoaşte jocul, vă aşteptăm la o bere); aparent cu toţii avem micile noastre secrete, deci băuta s-a întins până pe la a 5-a bere de căciulă. Cu greu, au trecut şi cele 2-3 ore şi am pornit înspre teatru, putin turmentaţi, ce-i drept; în drum, am decis să scoatem câteva afişe pentru piesă ca să putem să o promovăm ca la carte. Ne-am oprit în drum, am pus bagajele jos şi, după ce am strâns banii necesari pentru imprimare, am plecat să rezolvăm treaba. Ceea ce a urmat este încă învăluit în mister; ne-am separat, eu cu Andreea, din Atelierul de Teatru, am mers la centrul de copiere, restul au luat-o înainte… undeva la mijlocul acestor manevre complexe, s-a pierdut una din genţile pline cu recuzita necesară, şi anume: BOCANCII!

Încă inconştienţi de tragedia petrecută, ne-am reunit la teatru, am stabilit schema luminilor şi toate cele necesare (e greu să deosebeşti intensitatea luminii când ai câteva la bord) şi apoi am plecat în sfârşit să ne cazăm. Pe picior de plecare, Noe, perspicace precum o suricată hăituită de vulturi, observă lipsa bocancilor. Am refăcut traseul, am căutat valiza peste tot, dar fără sorţi de izbândă! Dilema: Cum pui în scenă “Caii la fereastră” de Matei Vişniec fără BOCANCI?!

Am ajuns dezolaţi la internat, unde, am mai primit nişte veşti „bune”, trupa Alfazet (cu această ocazie îi salut cu drag!) urma să pună în scenă exact aceeaşi piesă ca şi noi. Nu bun, publicul ar fi trecut printr-un sentiment de déjà-vu, o grămadă de comparaţii de făcut din partea juriului etc. Norocul nostru, noi am jucat primii.

Ne-am apucat de obişnuitele repetiţii dinaintea piesei pe la vreo 10 seara, încă gândindu-ne la cum vom suplini absenţa BOCANCILOR. Am mobilizat tot Botoşaniul în căutarea de BOCANCI, am apelat şi la cei din Alfazet să ne împrumute câţiva (au fost foarte drăguţi, ne-au ajutat fără să stea pe gânduri). A venit şi dimineaţa, am jucat, piesa a trecut ca un fulger – o fi fost de la emoţii. Ne-am bucurat că a trecut şi asta cu bine şi am aşteptat seara ca să putem sărbători cum se cuvine.

Seara a fost una plină de pălincă din Satu Mare, maimuţe albastre pe motocross, dulii de bec ce semănau a gândaci ce mişunau pe sub varul de pe tavan şi în general multă voie bună cu toţi participanţii.

La premiere am participat cu drag, Atelierul de Teatru au făcut ravagii, şi pe bună dreptate, piesa lor ne-a mişcat cu adevărat (pe unii mai mult decât pe alţii – Lari şi Mişu cunosc). Am luat şi noi un premiu pentru rolul „Soţului”, un mic premiu în bani... soldat cu cinste făcută după.

A fost un festival la care a meritat din plin să participăm şi la care am reveni cu drag.


(cât drag, dom'le!)