Alegriiaaa!

La ultima postare am fost destul de limbut, presimt încă una lungă. Bare with me!

Magic Fest – Suceava, organizat de trupa The Knockers, festival în limba engleză, prima ediţie. Am fost super încântaţi când am aflat că au reuşit să pună pe picioare festivalul şi să-i facă inaugurarea în luna februarie a acestui an. S-a ţinut, ca şi Festivalul "Bucovina", la Dom Polski, deci plus pentru noi că deja cunoşteam scena şi sala.

Ne-au trimis formularul de înscriere, noi am ales piesa (mai exact, un mash făcut din două piese scrise de David Ives), „English as Simple as Sure Thing”, am făcut prezentarea în PowerPoint, poze de grup etc. Am făcut preselecţii pentru roluri, am repetat piesa în detaliu, oricum, a mers totul ca pe roate şi a venit ziua când am plecat spre Suceava.

Toţi eram entuziasmaţi, simţeam nevoia unei deplasări. Am luat trenul, din nou, am avut comitet de primire, ne-am întâlnit monitoarea (salutul de rigoare pentru Emma, mulţumim că ne-ai suportat), am mers la internat, ne-am cazat, am trecut şi pe la întâlnirea coordonatorilor (taxe de participare, regulamente, specificări, precizări). După ce am rezolvat tot, ne-am îndreptat spre Dom, unde urma să se ţină ceremonia de deschidere... tre’ să recunosc că tema magică a festivalului a fost cam greu de digerat, dar treptat ne-am acomodat şi cu tot movul, cu toate incantaţiile de la budă ca să curgă apa ş.a.m.d. Punctul forte al serii a fost petrecerea din „Sagra” unde am dansat, am jucat biliard sau bowling, am şi servit câte o bere rece (sau mai multe, în funcţie de buget) şi ne-am simţit foarte bine.

Prima zi de festival: după o trezire chinuită şi ritualul matinal de igienă, am mers să inspectăm cantina (dacă aţi stat vreodată într-un cămin ştiţi amalgamul de sentimente care te străbate când nu ştii la ce să te aştepţi din partea mâncării). Dejunul a fost cam scurt şi, după el, am plecat fiecare la atelierele de teatru la care eram repartizaţi. În opinia mea, Noe, Nidal şi Mimi au nimerit cel mai fain trainer, D-l Stelian Roşian (a.k.a. Stelică). Nici ceilalţi traineri nu s-au lăsat mai prejos, singurii care n-au dat randament, părerea noastră sinceră şi onestă, au fost cei doi americani; probabil o diferenţă de mentalitate.

În prima zi de festival am jucat noi, fiind a 3-a trupă, am avut repetiţia de jumătate de oră în care ne-am cam îngrijorat din cauza lipsei de decor şi recuzită şi a reticenţei luministului de a fi atent la indicaţii (omul era ocupat, îl distrau filmele porno de pe laptop). În final piesa a ieşit, s-a auzit cam prost (vina noastră, mai tre’ să lucrăm), lumina nu a fost bine gândită, deci vizibilitatea cam proastă. Dar, trupa s-a descurcat bine în rest şi publicul a apreciat efortul. După ce am jucat, am fost să primim feedback de la juriu, un juriu genial datorită modului în care au ţinut să ne explice în detaliu şi părţile bune şi cele mai puţin bune. Am rămas apoi să vedem şi restul pieselor. După ce au terminat trupele din ziua aceea de jucat, ne-am dus la internat ca să luăm cina şi apoi s-a ţinut un fel de seară de socializare între toţi membrii trupelor. Atunci a apărut şi Coco (doar nu era să uităm de el!).

A doua zi de festival: puţină mahmureală după socializare. Iarăşi am făcut ritualul matinal, dejun, şi ateliere de teatru. De data asta am fost şi eu la atelierul lui Stelică, o experienţă în sine. „Pot să-ţi spun Bursucel?”, „Tu, prietenul meu, ai capul ca o ghindă!”, sunt doar câteva din frazele memorabile; am râs, am plâns, am mimat şi am corectat greşeli din timpul spectacolelor. Am terminat şi asta, am luat prânzul şi am plecat să vedem a doua serie de trupe care luau parte la festival. Au ieşit în evidenţă cei din Brainstorming (Bucureşti), Atelierul de Teatru din Botoşani (încă o dată au jucat „Omul ladă de gunoi” de Matei Vişniec, şi din nou ne-au lăsat mască), şi, binenţeles, The Knockers, care au avut un scenariu original de primă mână (tot respectul pentru Paula) şi un joc scenic impecabil. Seara, am mers în clubul „Night”, nu ne-am simţit aşa bine, câteva incidente, noapte cu năbădăi.

A treia zi de festival: a fost rezervată trupelor de juniori (clasele I – VIII) şi trupele mari au avut liber să viziteze oraşul. Trupa trecea prin binecunoscuta „ceartă de festival”; e greu când stai câteva zile împreună, spaţii personale, egouri, bisericuţe... inevitabil. Am stat toată dimineaţa şi am dres-o. După terapia de grup, am încercat să fim cu toţii mai înţelegători şi mai toleranţi.
Seara am petrecut-o în „Fierărie” şi apoi în petrecerea din cantină. Am dansat pe clasice precum: AC/DC, Prodigy şi, negreşit, Bob Marley... noaptea a fost una albă, intinzându-se până în zori şi fiind plină de evenimente, unele mai bune decât altele; în marea lor majoritate, bune.

Ultima zi de festival: mahmureală cruntă şi acele câteva mici incidente au fost ameliorate. Una din membrele juriului, Mirela Nistor (studentă la actorie în Iaşi) a decis să facă un workshop mai ad-hoc. Ne-am adunat vreo câţiva, eu şi Noe, Bubu din Brainstorming, Chi şi Valentina din Knockers; workshop-uri drăguţe cu situaţii hilare, mulţumită, în mare parte, lui Bubu. Noe m-a cam îngrijorat, tremurând ca un jeleu dintr-ăla verde de spital, dar probabil avea un aftershock după noaptea albă.

A sosit şi premierea, disputa s-a dat în principal între Knockers şi Atelierul de Teatru; ne-am adăugat şi noi pe lista de premii, primind „Best Teamwork” şi o nominalizare la „Best supporting actress” pentru Bebo.

Seara am mers în „Life”, unde ne-am rupt pe clubbing, că deh! ultima seară. După, am continuat până-n zori la internat, nostalgici şi cu păreri de rău că se termina festivalul.

Şi s-a mai dus unul, îmi cer scuze pentru dimensiunile descrierii, dar m-am rezumat cât am putut. Promit că următoarele vor fi mai scurte!
Pe mai târziu!