La poveşti, taică!

… aaaaaand we’re back!

Următorul pe listă este Festivalul de Teatru într-un Act “Mihail Sorbul” din Botoşani. Am aflat de el de la cei din Atelierul de Teatru şi bineînţeles, am mers de dragul lor mai mult, neştiind la ce să ne aşteptăm. Am schimbat mijlocul de transport de data asta, optând pentru autocar din cauza legăturii proaste a CFR-ului pe ruta Bacău – Botoşani. Am avut chiar şi comitet de primire, cu pancartă cu tot… nu ele organizau festivalul, dar le-a fost dor de noi. Am coborât din autocar, ne-am luat bagajele cu grijă, să nu uităm ceva (degeaba, după cum se va vedea) şi, evident, ne-am îndreptat spre cea mai apropiată cârciumă ca să ne revenim după drum.

A trebuit să pierdem vreo 2-3 ore până ne venea rândul să facem repetiţia tehnică la Teatrul de Păpuşi, deci, am oprit într-o mică locaţie numită “Laguna”. Acolo ne-am trântit toate bagajele şi ne-am pus pe jucat “I’ve never…” (cine nu cunoaşte jocul, vă aşteptăm la o bere); aparent cu toţii avem micile noastre secrete, deci băuta s-a întins până pe la a 5-a bere de căciulă. Cu greu, au trecut şi cele 2-3 ore şi am pornit înspre teatru, putin turmentaţi, ce-i drept; în drum, am decis să scoatem câteva afişe pentru piesă ca să putem să o promovăm ca la carte. Ne-am oprit în drum, am pus bagajele jos şi, după ce am strâns banii necesari pentru imprimare, am plecat să rezolvăm treaba. Ceea ce a urmat este încă învăluit în mister; ne-am separat, eu cu Andreea, din Atelierul de Teatru, am mers la centrul de copiere, restul au luat-o înainte… undeva la mijlocul acestor manevre complexe, s-a pierdut una din genţile pline cu recuzita necesară, şi anume: BOCANCII!

Încă inconştienţi de tragedia petrecută, ne-am reunit la teatru, am stabilit schema luminilor şi toate cele necesare (e greu să deosebeşti intensitatea luminii când ai câteva la bord) şi apoi am plecat în sfârşit să ne cazăm. Pe picior de plecare, Noe, perspicace precum o suricată hăituită de vulturi, observă lipsa bocancilor. Am refăcut traseul, am căutat valiza peste tot, dar fără sorţi de izbândă! Dilema: Cum pui în scenă “Caii la fereastră” de Matei Vişniec fără BOCANCI?!

Am ajuns dezolaţi la internat, unde, am mai primit nişte veşti „bune”, trupa Alfazet (cu această ocazie îi salut cu drag!) urma să pună în scenă exact aceeaşi piesă ca şi noi. Nu bun, publicul ar fi trecut printr-un sentiment de déjà-vu, o grămadă de comparaţii de făcut din partea juriului etc. Norocul nostru, noi am jucat primii.

Ne-am apucat de obişnuitele repetiţii dinaintea piesei pe la vreo 10 seara, încă gândindu-ne la cum vom suplini absenţa BOCANCILOR. Am mobilizat tot Botoşaniul în căutarea de BOCANCI, am apelat şi la cei din Alfazet să ne împrumute câţiva (au fost foarte drăguţi, ne-au ajutat fără să stea pe gânduri). A venit şi dimineaţa, am jucat, piesa a trecut ca un fulger – o fi fost de la emoţii. Ne-am bucurat că a trecut şi asta cu bine şi am aşteptat seara ca să putem sărbători cum se cuvine.

Seara a fost una plină de pălincă din Satu Mare, maimuţe albastre pe motocross, dulii de bec ce semănau a gândaci ce mişunau pe sub varul de pe tavan şi în general multă voie bună cu toţi participanţii.

La premiere am participat cu drag, Atelierul de Teatru au făcut ravagii, şi pe bună dreptate, piesa lor ne-a mişcat cu adevărat (pe unii mai mult decât pe alţii – Lari şi Mişu cunosc). Am luat şi noi un premiu pentru rolul „Soţului”, un mic premiu în bani... soldat cu cinste făcută după.

A fost un festival la care a meritat din plin să participăm şi la care am reveni cu drag.


(cât drag, dom'le!)